Azi ar fi trebuit să înceapă şcoala. Nu conta în ce zi a săptăminii pica, exceptînd duminicile (şi după revoluţie şi sîmbetele), în 15 septembrie începea anul şcolar. „Gradiniţal”, primar, gimnazial, liceal, universitar. Io aşa am prins figura. De-o vreme universitaru’ incepe pe 1 Octombrie. Asta e…

Tărtăcuţa actualului sinistru al educaţiei, domnu’ fune(ra)riu, a produs mă(t)reaţa idee de a începe anul mai iute şi fără festivisme de sorginte comunistă, pentru a lăsa impresia de seriozitate a „sistemului” pe care-l conduce (spre groapă).

12 ani la rînd, pe 15 septembrie, mă trăgeam la ţol festiv (uniforma, evident), puneam mîna pe buchetul de flori (cumpărat de mama) pentru tovarăşa educatoare/ învăţătoare/ dirigintă, băgam kilu’ de bomboane la ghiozdan şi mă îndreptam spre instituţia de învăţămînt, la început însoţit de mama şi de tata, după aia singur, că învăţasem deja drumu’ {[ca calu’, ori bou’, ori vaca, la înturnarea din cireadă/ciurdă, (nu pun la socoteala viţeii, că ăia au probleme cu orientarea, dacă le schimbi brusc jaloanele şi din astă cauză belesc ochii a nepricepere)] aşe-i că le am cu parantezele?}. Cu urechile pregătite de „lungire” şi cu obrazul proaspăt spălat (mai pe final, bărbierit), pregătit pentru sesiunea de „zăbăleală”, care începea imediat după intrarea în clasă şi simultan cu împărţitul bomboanelor amintite adineauri. Că aşa era obiceiul. Odată cu urările de rigoare erai gratulat cu pupături şi trageri de urechi, pentru care plăteai cu bomboane. În serii de 35+1, în fiecare an. 35 erau colegii, că noi nici nu tuşeam că învăţam cîte 36 într-o clasă şi nici calitatea „procesului educativ” nu avea de suferit (dovada că din 36 de elevi la absolvirea clasei a XII-a, 32 dintre colegii mei au intrat la facultăţi comuniste -io nu, anul urmator intrînd încă 4 -printre care şi io). +1 se datora „tovarăsei”. Urma preluarea manualelor, a carnetelor de note (la fiecare început de ciclu) şi după aia 2 sau 3 săptamîni de „practică” în agricultură, în funcţie de condiţiile climaterice. Abia apoi începea halimaiul (mie niciodată nu mi-a plăcut şcoala). În „practică” mergeam voioşi. Era ca o prelungire a vacanţei, de data asta alături de colegi. În „generală” culegeam fructe de pădure (păducelul era la mare preţ – ieri am aflat şi de ce – dar despre asta în postul următor – tot azi sper io). În liceu, cucuruz. De pe dealurile de la Balomirul de Cîmp (ciudat nume), o localitate de lîngă Cugir, unde mi-am făcut junioratul şi unde se produceau maşini de cusut, de spălat, maşini unelte şi maşini de „curăţat cu repetiţie” (împreună cu „detergenţii” necesari bunei lor funcţionări).

Următorii 5 ani au fos o ţîra mai alfel. Flori n-am mai dus, că doar nu era să-l gratulez cu tufe pe tovarăşul (ulterior domnul) îndrumător de an, bomboanele fiind înlocuite cu beri (muuulte). De dureri în zona capului nu scăpam, dar astea apăreau de regulă în 16 şi nu erau datorate tragerilor de urechi, ci unor „investiţii” făcute gospodăreste în industria producatoare de bere (Ursus – patriotism local deh!).

Cam aşa era „pe vremea mea”. Acuma…

Banzai! şi Doamne-ajută!

Ca să ne rîdem şi să ne simtem bine vă recomand asta. Doamne cît îs de faini!!!