Ce altceva poţi zice… Îmi pare rău…

Am auzit la radio (pe rock-fm) de tragedia de la japonezi. Intensitatea cutremurului creştea, la fel şi înălţimea valului tsunami, din jumate în jumate de oră, fix ca ritmurile ce la ascultam. Am ajuns acasă şi am văzut şi imagini. Mi s-o zburlit părul pe ceafă! Am văzut ce-au arătat „ăştia”, am auzit estimările referitor la pierderile de vieţi omeneşti – 32!!! , de pagube materiale n-am auzit pe nimeni să zică ceva, cu toate că io am o vagă bănuială că vor depăşi PIB-ul României, am văzut reacţia oficialilor japonezi (primul ministru – scurt, la obiect, fără aaauoleeeuuu) şi mi-am imaginat o posibilă situaţie la noi în cazul unui seism de numa’ jumate din intensitatea ăstuia, sau a celui din Chile de acum un an! A nu se uita că scara Richter e o scară logaritmică! Jumate (cel puţin) din „măreaţa” capitală ar fi fost la pămînt, iar morţii s-ar fi numărat cu zecile de mii! (nu mai socotim „provincia” că, pe model „dă bucureşti”, p’ăia dă-i în pulă…)

Japonezii se vor descurca! La ei sfîrşitul lumii ar însemna o lună întreagă fără să se clatine ceva, măcar un pahar intr-o vitrină, acolo… Îs făcuţi din alt aluat. Ei zic shigata ga nai… kharma neh? şi merg mai departe! N-ai ce face… soarta. Şi se apucă de reconstruit. Noi ne-am da cu tesla-n coaie că „ce să faci muică… las’ că-i bine s’aşa rău, noi să fim sănătoşi că belelele vine”, am înjura pe la colţuri şi am aştepta la crîşmă să vina să ne rezolve alţii trebile, pe banii lor. De aia sîntem unde sîntem!

Gomen nasai, popor japonez…

Banzai!