Cum ziceam mai devreme, de regulă, anii şcolari (gimnaziali) începeau cu „practica agricolă”, la cules de fructe de pădure şi/sau plante medicinale. Porumbele, mălaiul cucului, podbal, ce se nimerea. N-am ştiut niciodată de ce. Fostul sfătuitoriu prezidemenţial, mai nou prim-deschizătoriu de uşi la can(can)celaria aceluiaşi (sinistru) personaj, mi-a lămurit ieri trilema.

Păducelul, adică „mălaiul cucului” – denumire împămîntenită pe meleagurile unde mi-am făcut junioratul, este, în opinia mai sus amintitului uşier, soluţia de rezervă la sistemul medical românesc.

În stînga-i planta (păducel, mălaiul cucului, crataegus monogyna), în dreapta efectul produs de ea asupra utilizatorului.El se baza pe ce-o citit, adică :

„Fructele şi frunzele conţin numeroase substante chimice care sunt dozate astfel încît acţioneaza asupra aparatului cardiovascular şi asupra sistemului nervos, scăzînd tensiunea arterială prin vasodilataţie centrală şi periferică şi avînd de asemenea şi un efect sedativ asupra sistemului nervos central.” Dacă te iei după privirea publicistului filosof de Mizil, autorul studiului a avut dreptate.

Pe dealurile pe care creşte păducelul, creşte şi planta asta :

Nu mai stau acuma să-i caut numele ştiinţific . Pe româneşte se cheamă mătrăgună sau cucută. Dacii o foloseau sub formă de alifie contra gîlcilor, romanii făceau din ea ceai contra duşmanilor.

Ăsta ar fi efectul folosirii infuziei de cucută. Sînt convins că unii exploatatori de cariere de marmură ar fi în stare să „producă” un proiect de lege (de aprobarea lui în parlament nu mai zic) care să permită comercializarea plantei în farmacii, ambalată frumos în pliculete.

Noroc că elevii nu mai fac practică agricolă.

Banzai!

Anunțuri